TELEORMANUL NOU

Tare mult îmi plăcea în seara de Crăciun. Împreună cu părinții mei ne așezam la masa de lemn, pe care erau așezate cu sfințenie bucatele pregătite de mama: sarmale aburinde, cârnați prăjiți, mămăligă și șuncă fragedă. Mama zâmbea și spunea:

-Hai să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru aceste bucate și apoi să mâncăm. Să aveți poftă, că e sărbătoare.

Iar tata adăuga:

-Crăciunul e mai bun când suntem împreună.

De cele mai multe ori rămâneam fără curent electric, din cauza vijeliilor puternice și a iernilor geroase din acei ani. Atunci tata punea lampa pe gaz în mijlocul mesei:

-Să ne vedem bine unii pe alții, murmura el, și flacăra tremurătoare lumina chipurile noastre. Camera se transforma într-o poveste: umbrele dansau pe pereți, iar eu îi spuneam mamei:

-Parcă suntem într-o căsuța veche.

Ea îmi răspundea blând:

-Așa e, dragul meu, căsuța noastră e chiar aici.

În jurul acelei mese de lemn eram fericiți. Crăciunul era despre căldura familiei. Învățam că lumina adevărată nu vine din becuri, ci din privirea părinților mei, din zâmbetul lor, din liniștea care ne învăluia. Lampa pe gaz era pentru mine mai mult decât o sursă de lumină: era un simbol al poveștii noastre, al rezistenței și al iubirii. Tata spunea adesea:

-Cât timp avem această flacără, cât timp suntem împreună, nimic nu ne poate înfrânge.

Pentru mine, Crăciunul nu a fost niciodată doar o sărbătoare, ci o lecție de iubire și de lumină, păstrată în suflet ca un dar nemuritor.

Mihail TĂNASE

Despre autor